Pax magna

de Lucian Blaga

De ce-n aprinse dimineti de vara
ma simt un picur de dumnezeire pe pamant
si-ngenunchez in fata mea ca-n fata unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumina mi se-neaca eul
ca para unei facle in vapaia zilei?
De ce in nopti adanci de iarna,
cand sori indepartati s-aprind pe cer
si ochi de lupi pradalnici pe pamant,
un glas imi striga ascutit din intuneric
ca dracul nicairi nu rade mai acasa
ca-n pieptul meu?
Pesemne - invrajbiti
de-o vesnicie Dumnezeu si cu Satana
au inteles ca e mai mare fiecare
daca-si intind de pace mana. Si s-au impacat
in mine: impreuna picuratu-mi-au in suflet
credinta si iubirea si-ndoiala si minciuna.

Lumina si pacatul
imbratisandu-se s-au infratit in mine-ntaia oara
de la-nceputul lumii, de cand ingerii
strivesc cu ura sarpele cu solzii de ispita,
de cand cu ochii de otrava sarpele pandeste
calcaiul adevarului sa-l muste-nveninandu-l.

Poemele luminii, Sibiu, 1919




Pax magna


Aceasta pagina a fost accesata de 6219 ori.