Orbul
de Lucian Blaga
Un tarait de greier cheama luna-n fan.
Dumnezeu e orb; tantarii-i fac
o aureola peste cap.
Eu sunt copilul lui si cum il duc de mana pretutindeni;
s-ar spune ca-i un cersetor batran.
Prin vechi paduri, ce-si mai aduc aminte de zidirea lumii
El m-a invatat sa tac.
Acum ne odihnim in drum, cum am facut de-atatea ori
E-o noapte incarcata de tamaie si de sori.
Agale dintr-un sorb prin fire moi de iarba
melci jilavi i se urca-n barba.
ii zic: «Tata, dupa ce-ai facut
c-o vorba stelele fara de numar,
Tu le-ai privit mirat -
si poate-ai zabovit prea mult intru lumina lor cu ochii,
de aceea ai orbit».
Fara raspuns m-apasa mana lui pe umar.
Prin gand ii trec minuni adanci si noua.
Pleoapele mi-s umede de roua — si ca sa nu auda
de ce durere-mi bate inima mai grabnic
ma ridic: «Tata, sa mergem mai departe».
O stea de cerul ei c-o lacrima de aur se desparte.
Orbul
Aceasta pagina a fost accesata de 2290 ori.
