Huliti au fost romanii
de unii invatati din vremi mai noua
ca metafizica n-ar fi creat
ca alte glorioase semintii,
doar apeducte, colisee,foruri, drumuri,
eterna urbe, castre si troiane de hotar.
Huliti au fost romanii
ca numai case-ar fi cladit cu atrii
primind de sus lumina
s-avertisment tinand pe praguri : cave canem.

De ti-ar fi dat s-ajungi odat la Roma
si-adanc in tara, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
ai intelege-atuncia, ce nedreapta-i cumpana
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
si inima si-o cantaresc. Caci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce in peisaj,
piatra cu piatra, potrivind,
un drum flancat, de-a stanga si de-a dreapta,
cu sarcofage, urne, mauzolee,
pastrand cenusa, oseminte-adapostind.

Asa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntand
in mare-mparatie a vietii-naintand prin moarte
sadita-n siruri
de doua parti. Cei de la umbra chiparosilor
in sarcofage dorm, asculta sunetul
de securi si de lanci, marsul cohortelor,
rotile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la randul lor, acuma nu mai sunt,
dar mortii cei mai vechi, aceia mai asculta
la drumul care suna pe pamant.

Asa inchipuiau romanii cimitirul:
un drum flancat de doua randuri de taceri.
Aceasta-i metafizica romana: un Drum.
Un drum ce-nainteaza printre morti, nu printre vii.